duminică, 9 august 2015


Am lasat sa treaca ceva timp inainte de a asterne pe blog impresiile si povestea semimaratonului Via Maria Theresia 2.0 . Am facut asta din pricina unor evenimente legate de recuperarea masinii pe care am lasat-o la locul startului cursei care mi-au stricat la momentul respectiv toata placerea si starea de bine acumulata in ziua respectiva ( dar despre asta vorbim mai incolo).Acum dupa mai bine de o saptamana de la evenimente am reusit sa trec peste emotiile resimtite atunci si pot privi mai obiectiv tot ceea ce s-a petrecut in ziua cursei.

   Ziua de vineri a debutat cum nu se poate mai bine, drumul a fost usor , am gasit repede pensiunea la care ne-am cazat ( in Gura Haitii,la 16 km de locul de start ). Fiind deja tarziu doar am mancat niste paste si am trecut la somn. Desi receptionera ne-a avertizat ce e posibil sa fie ceva “galagie” de la mesenii barului situat la parterul pensiunii, am dormit neintorsi, ba chiar parca a fost prea liniste(eu stau la bloc si acolo tot timpul se aude cate un zgomot: o usa trantita, o masina care parcheaza, un caine de apartament ce face vocalize...).
Dimineata concursului:
  Vreme superba, optimism la cote maxime, mancam cate o banana si un baton de cereale, ne hidratam intens cu gandul la caldura pe care o vom indura in timpul zilei. Predam cheile de la camera, ne suim in masina si pornim spre locul starului. Pe drum ajungem alte masini care aveau aceeasi destinatie ca si noi, incetinim pentru ca drumul betonat pe care mergem e plin de denivelari si gauri. La intrarea in Parcul National Calimani ne opresc doua persoane care noteaza numarul masinii si numarul pasagerilor. Atunci nu am sesizat ca exista si o poarta acolo, dar aveam sa facem “cunostinta” cu ea in decursul aceleasi zile intr-un mod nu tocmai placut .


Ajungem la locul startului: o priveliste spectaculoasa -creeata de cariera de sulf din apropiere, o atmosfera superba -creeata de organizatori, multi concurenti de la MTB ce-si pregatesc bicicletele pentru concurs. Ne luam kitul de participare, prindem numerele pe tricouri si mergem in tufisurile din apropiere sa le“udam”putin (a fost o vara secetoasa). Organizatorii s-au scuzat pentru lipsa toaletelor ecologice, le platisera dar firma care trebuia sa le aduca nu si-a facut datoria. Intre timp, cu oarece intarziere se da startul la proba de MTB, aplaudam concurentii care pleaca in cea mai grea proba a concursului(exceptand ultramaratonul desigur). 


In fine ne grupam la start alergatorii de la semimaraton si maraton, aleg sa nu ma pozitionez chiar in prima linie cunoscand de pe site profilul cursei, urma o urcare de vreo 3 km si cum urcarile nu sunt punctul meu forte nu vroiam sa-i incurc pe cei mai rapizi ca mine. Nu ma asteptam la ceea ce a urmat: imediat dupa start s-a urcat in ritm lent de mers pe o carare ingusta prin padure, depasirile fiind imposibile, asa ca am format un “trenulet” frumos colorat ce a serpuit pana in punctul cel mai inalt al cursei. In sfarsit de acolo am putut mari ritmul spre unul serios de alergare si pentru ca au urmat vreo 2 km de coborare (punctul meu forte) am reusit sa depasesc foarte multi concurenti. Vedeam in departare grupuri de alergatori, stiam ca au un avans mare si nu-i mai puteam ajunge chiar daca toata cursa s-ar fi desfasurat doar pe coborare. Din acest moment al cursei m-am detasat total de atmosfera competitionala si m-am bucurat doar de alergare si de peisajul superb. Pe tot traseul, atunci cand dificultatea terenului accidentat pe care alergam imi permitea, am tot admirat frumusetea peisajului, cerul fara nori facilitand o vizibilitate maxima asupra departarilor impadurite ale muntilor.



Urcarea de la km10 , cea mai dificila a traseului a pus la grea incercare toti concurentii, in special pe cei de la MTB pe care i-am ajuns din urma. Vazand ce greu se opintesc sa impinga bicicletele greoaie pe panta inclinata m-am oprit si am ajutat cativa concurenti sa urce mai repede impingand si eu la bicicleta lor. Traseul a serpuit si mai cu mici urcari urmate de cateva coborari line , trecand pe langa o stana de oi ( din fericire cainii erau legati ) , ne-a purtat printr-un taram de basm de-a lungul vechiului drum “Via Maria Theresia”. Punctele de alimentare amplasate cam din 6 in 6km, bine aprovizionate: apa , fructe... (doar la punctul 2 m-am oprit pentru un pahar de apa ), voluntarii foarte amabili si puncte de prim ajutor suficient de multe au facut ca in ciuda dificultatii traseului, concursul sa se incheie fara evenimente neplacute sau accidentari majore. Cei de la ultramaraton ce au plecat in cursa de 80km dimineata in jurul orei 6 au avut de parcus un traseu ce la un anumit moment s-a intersectat cu al nostru, asa ca ii vedeam venind din directia opusa. La primii concurenti de ultramaraton cu care m-am intersectat nu am sesizat numarul de concurs sub care era trecut pe banda rosie proba de concurs “ultrmaraton” asa ca eram foarte contrariat de aparitia unor alergatori ce “au gresit directia” :) Mai apoi dupa ce m-am dumirit ca erau supraoamenii de la ultra, m-am oprit de fiecare data cand vedeam ca se apropie unul si l-am aplaudat, felcitand-ul pentru supraefortul depus. Jos palaria in fata unor oameni capabili de asa performanta!






Dupa ce traseul de la semimaraton s-a despartit de cel de la maraton am avut de parcurs o portiune prin padure, iar marcajul nu mai era cel de pe ruta Maria Theresia (stalpi de lemn infipti din o suta in o suta de metri) ci era unul facut cu benzi albe agatate in copaci. Bucata asta am alergat alaturi de o concurenta, si ne-am ajutat reciproc sa gasim marcajele, pentru a nu gresi traseul (era foarte usor sa ratezi o banda, iar padurea era plina de carari care te puteau duce departeeee ... de traseul concursului).
  Am terminat concursul in 2:45:18 ,  adica locul 6 la categoria de varsta +45 M si locul 19 la general semimaraton masculin ( din 106 concurenti ), locuri nesperat de bune tinand cont cat de relaxat am alergat.


Pentru ca Iulian Morosan (cel cu a carui masina am venit) a terminat pe locul 3 la categoria lui de varsta am fost nevoiti sa ramanem la festivitatea de premiere, ce s-a prelungit pana dupa ora 21. Asa ca iata-ne nevoiti sa apelam la bunatatea organizatorilor ( multumesc Alin Useriu si Tibi Useriu) pentru a ne ajuta sa ajungem inapoi la locul de start , aflat la 80 de km departare de locul unde s-a desfasurat ceremonia de decernare a premiilor.Cu ocazia asta aflam ca am ramas singurii doi “rataciti” care mai au de recuperat masina de acolo, toti ceilalti concurenti ce-si lasasera masina la start au plecat cu cateva ore mai devreme cu un autocar pus la dispozitie de organizatori, si-au luat masinile si probabil deja erau acasa savurand un coctail...sau cine stie ce alte activitati recreative mai desfasurau. Norocul nostru ca organizatorii nu au vrut sa ne lase sa dormim sub cerul liber, asa ca un microbuz pus la dispozitie de firma de transport din Bistrita ne-a dus din nou spre Gura Haitii, dupa ce a lasat in Vatra Dornei cei cativa concurenti care erau din zona. Soferul microbuzului nu cunostea zona, asa ca l-am ghidat de-a lungul drumului, pana am ajuns la intrarea in Parcul National Calimani, unde....surpriza poarta era inchisa !!!! Cum se apropia miezul noptii, iar noi nu aveam nici un ban , nici acte(toate erau in masina de la “start”) doar niste telefoane mobile si acelea inutile pentru ca-n regiune semnal canci, situatia tindea sa devina disperata (iar noi mai disperati decat ea). In cladirea de langa poarta nu era tipenie de om asa ca ultima solutie era sa spargem lacatul portii ca sa putem continua aventura de recuperare a masinii. Incercand sa puna in aplicare planul Iulian descopera ca lacatul era pus doar de forma, nu era si inchis , asa ca:  pe cai purcedem prin Parcul National in misiunea de recuperare. A parut ca a trecut o vesnicie pana am vazut masina noastra aparand fantomatic in lumina farurilor microbuzului. Ultimele emotii, cheia in contact: porneste, verificam cauciucurile: toate la locul lor, asa ca rasufland usurati ne imbarcam si dam cap-compas : acasa. Ne intoarcem pe acelasi drum...poarta e inca deschisa, si de aici nu mai avem nici un obstacol, drum intins pana la Radauti. De bucurie ca ne-am vazut in scumpa noastra masina ne-a cuprins “limbarnita”, asa ca tot drumul spre casa am trancanit cate in luna si in stele.
   Una peste alta, lasand deoparte “aventura” recuperarii masinii a fost o experienta fantastica, cu un traseu de vis, oameni frumosi si inimosi , eforturi organizatorice uriase, armata de voluntari , totul la superlativ.

  Sigur revenim si la anul.....dar lasam masina la Cabana Tihuta ( acum stim ca toate drumurile duc acolo)


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Un produs Blogger.